sâmbătă, 25 octombrie 2008

Clătite cu flori de salcâm

Amintiri din copilărie ne petrec ani la rând…

de pe Arşiţa,
vântul poartă în aer
miros de salcâm

De câte ori înfloresc salcâmii, îmi amintesc de o specialitate culinară. Ne-o făcea mama, în loc de prăjitură.

Sarcina noastră, a copiilor, era de a culege câteva flori proaspete. Apoi, mama le spăla şi le aşeza să se scurgă de apă. Între timp, făcea un aluat de clătite. Lua câte o inflorescenţă, o trecea prin aluat şi o aşeza în tigaia cu ulei încins. „Prăjitura” se cocea pe ambele părţi. În casă mirosea îmbietor şi nu ne înduram să plecăm de lângă mama.

inflorescenţe
transformate în desert –
copii fericiţi

Nu aveam voie să gustăm decât după ce terminam ceea ce primeam la masă. Apoi, începea distracţia. Fiecare spunea cu ce seamănă clătita lui. Fiecare „vedea” în acea formă altceva: un pui, un cocoş, o girafă… Era un joc al imaginaţiei pe care tata îl încuraja. Şi, în acelaşi timp, noi ne bucuram că am contribuit cu puterile noastre la masa familiei.

salcâmi înfloriţi
ca în copilărie -

amintirile

Greieraşul


Seară de octombrie. Uşa care dă în curte e deschisă. Ceva sare înăuntru. Surprinsă, privesc.

un greier intră
cu sfială-n coridor –
cântec de seară

Alături, pisica atentă. Un salt. Şi prinde săritorul. Aud cum între dinţii pisicii se sfărâmă chitina greieraşului care n-a avut noroc.

Între timp, greierele din coridor intră într-o cameră. Se ascunde. Ocupată cu altceva, uit de el. Dar, exact la ora 20 începe să ţârâie.

din tocul uşii
cântecul unui greier:
noul chiriaş

A doua zi, când, flămând, iese din ascunzătoare, vreau să-l pozez. Prima poză nu e clară.

Vreau să-l pozez în condiţii mai bune. Îl prind într-un ambalaj de carton, îl pun într-o cutie de pantofi.

Seara, văzând că nu „cântă”, mă gândesc să-i dau ceva să mănânce. Strecor câteva frunze sub capacul cutiei. Dimineaţă, greieraşul nu mai e acolo unde-l lăsasem. Rămăsese o frunză din care lipsea o bucată: cina musafirului. „A fugit, mi-am spus, nu i-a plăcut în cutie. Acum, e liber. Dar eu nu am poză.”

Seara, ţârâit din tocul uşii. Mă bucur de concertul lui.

solist punctual –
concertul greierelui
la ora opt


luni, 6 octombrie 2008

Pupăza din tei


Vacanţa de vară îmi oferă numeroase prilejuri de a mă întâlni cu nepoţelul meu Lucian. De obicei, mergem în parcul din partea de jos a oraşului. Plimbându-ne, vorbim despre multe lucruri, observăm natura, oamenii…

Într-o zi, ne plimbam prin parcul nostru drag, în care acum, vara, era linişte. Câţiva trecători în vârstă, câţiva copii… De undeva, se auzea un grup de trei sunete. La scurt timp, se repeta…

- Bunico, auzi şi tu ce aud eu?

Da, auzeam. Imediat, mi-am amintit de pupăza lui Ion Creangă. Mă gândeam, cu bucurie, la posibilitatea de a o vedea.

- Da, cred că e o pupăză. În parc sunt mulţi tei. Ascultă! Nu ţi se pare că pasărea spune: pu, pu, pu?

- Ba da! Să ne apropiem de copacul din care se aude! O putem vedea?, întreabă curios Lucian.

- Dacă avem noroc.

tei bătrân în zori –
pupăza moţată
îşi drege glasul

Ne apropiem de tei, în timp ce îi povestesc copilului ce a făcut Nică a lui Ştefan a Petrei. Lucian, curios, îmi pune întrebări, râde, se întristează, dar cel mai mult îi place că pupăza e liberă.

În zgomotul maşinilor care trec pe lângă parc, atenţi să vedem pupăza, nu auzim decât într-un târziu telefonul. Trebuie să plecăm.

plimbare în parc –
pupăza nevăzută
zboară printre copaci